my dog died

Mi-a murit cainele acum cateva zile. De fapt am chemat veterinarul sa-l eutanasieze, pentru ca ar fi murit in chinuri groaznice. Deja se chinuia de vreo 6 luni, si ajunsese la epuizare. Era batran, foarte batran, pentru un caine: in anii nostri avea 16 ani si jumatate.In anii lui...hmmm, nu stiu daca noi ca oameni, in vremurile astea, vom ajunge sa numaram atatia la sfarsitul vietii. Cert e ca asteptand sa vina medicul veterinar, pe care chiar eu l-am sunat, ma uitam cu disperare la ceas, numarandu-i minutele ramase de trait, si ma simteam de parca ma pregateam sa-mi ucid cel mai bun prieten. Ma simtea vinovata in fata lui Dumnezeu ca am decis eu cand si cum,dar ii simteam suferita si incercam sa-mi imaginez starea in care se afla. La batranate toate animalele sunt la fel: oarbe, surde, neputincioase, fragile, expuse, speriate,indurerate, pierdute in singuratatea sfarsitului. Ma gandeam cum ar fi sa poata vorbi... ce mi-ar spune.Mi-ar fi placut sa-i pot cere iertare, cu toate ca fost doar un caine. Uneori un caine poate sa faca mai mult pentru un om decat poate face acel om pentru sine insusi. Cainele meu n-a fost un caine de rasa, ci o cocitura. Cainele meu n-a costat 5000 de euro, ci cateva kg de chefal.
Si mi-a insotit copilaria in cele mai frumoase aventuri, adolescenta in cele mai grele momente, cand a fost poate singura fiinta care ma vedea plangand si nu radea de mine.
Macar atat pot sa fac pt el: sa scriu in blog ca mi-a murit cainele.

inoata!

"Va trebui sa inoti pana la mal sub cerul vanat de frig!" mi-a spus. Si-am inotat, si malul era tot mai departe, atat de departe ca viata se auzea ca un ecou al bratelor mele lovind apa.

"Esti slaaaba!", mi-a strigat de pe malul de unde am plecat, dar tot ecou era. Ecou in fata, ecou in spate, eu la mijloc inotand.

Apa e rece, sub cerul vanat de frig, dar eu inot mai departe, fiindca toate apele au mal.

in pana de inspiratie

Daca as scrie aici ori de cate ori imi trazneste ceva prin minte, ar fi blogul asta plin de ciudatenii. Numai ca jobul meu a ajuns sa-mi manance atat de mult timp si energie, incat intre un rotait de porumb fiert, un drum la buda si un sex cu gagiul imi mai ramane si putin timp sa ma schimb si sa fac un dus.
Din cand in cand, inainte de culcare, in starea aia dintre somn si veghe, bietele mele ganduri incep sa se ingesuie intre cele doua urechi infundate de aerul conditionat si zbarnaitul exasperant al telefonului de la ghiseu. Se inghesuie incercand sa capete o forma coerenta, dar nu se leaga nimic.
Sa fi ramas fara inspiratie? Sau e de vina doar atmosfera obositore si lipsita de oxigen de la munca?
Constat totusi ca un singur lucru imi ramane constant ca sursa de inspiratie. Inchin un pahar de pelin in cinstea lui si astept sa dispara, la fel ca orice clipa amara.

Incotro?

"Wait a minute!" spuneam acum cateva zile. Asa as spune si acum catorva persoane care n-au avut rabdare sa astepte si sa spere. In ultima vreme am avut cateva porniri extrem de optimiste( lucru cam rar la mine), in ceea ce priveste lumea din jur. Insa azi, dupa ziua de azi, incep sa ma razgandesc.
In orasul meu, si anume Mangalia, se petrec in ultima vreme lucruri care ne bulverseaza pe toti. Astazi al 3-lea om de afaceri din oras a spus pas vietii. Sau ma rog , 2 dintre ei , unul neavand de ales . Sa va spun si despre ce este vorba : acum 2 sapatamani unul a facut atac de cord dupa un scandal monstru cu "autoritatile" locale, cum ca nu are autorizatie de contructie pentru hotel, si era amenintat cu daramrea cladirii, dupa 12 ani de existenta(timp in care nimeni n-a observat "omisiunea"), iar ieri si azi alti 2 cunoscuti oameni de afaceri ai Mangaliei si-au pus capat zilelor din cauza necazurilor(in principal financiare), uitand ca au acasa copii, nevasta, etc.
Ok, sa spunem ca aceste lucruri nu ar trebui sa ma afecteze, dar pe cel care si-a luat ieri zilele l-am cunoscut personal, am interactionat zilnic, in urma nu cu mult timp, cu el, si am avut ocazia sa vad ca era un om extraordinar de sufletist si muncitor. Nu sunt de piatra. Dramele astea se intampla langa noi, si sunt un grav semnal de alarma. In fiecare zi vad in fata mea oameni din ce in ce mai cabrati, mai crispati, stresati, coplesiti de situatia disperata in care se afla. Ma gandesc la mica datorie pe care o am in banca, infima pentru unii, enorma pentru mine, dar din fericire nu ma simt inca atat de coplesita incat sa ma gandesc la asemenea grozavii.
Si totusi, vin si eu cu refrenul: INCOTRO SE INDREAPTA TARA ASTA?!!?? IN MAINILE CUI STA SPERANTA?
Nimeni nu pare sa aiba un raspuns. Toti suntem mult prea procupati de propria soarta, pentru ca, nu-i asa, we're on our own in this fucked up world. Si totusi, daca vreodata va bate un gand disperat, opriti-va o secunda si reflectati cu adevarat la ceea ce faceti atat cu voi, cat si cu cei din jur. Eu n-am dreptul sa dau sfaturi nimanui, dar cred ca un gand bun si o incurajare face bine oricui.
In definitiv, viata merge inainte pana se opreste de sine, nu trebuie sa decidem noi cand se rupe filmul.