La plimbare

Sunt in camera mea. S-a facut déjà amiaza. Prin fereastra intredeschisa, vantul impinge usor catre interior perdeaua de voal, si –mi aduce pe la nari miros de pamant ud si frunze moarte. In incapere, liniste. Afara, fosnet de frunze rascolite si ciripit indepartat de vrabiute. Trebuie sa ma ridic. E tarziu déjà. Si soarele care se ghiceste printer draperii ma cheama sa pornesc intr-o mica plimbare. “E pacat sa pierzi o zi asa frumoasa, stand in casa.” Asa mi-am spus dintotdeauna, cand am vazut o zi senina. Imi place sa ies, sa simt aerul senin si tare, de toamna varatica. Imi simteam zilele ramase in urma, in urma ta, in urma a tot ce n-a fost si nici nu va sa vie. Zambesc in sinea mea, stiu ca mereu va fi ceva ca sa ma tina in priza, asa ca ma ridic din pat, ma spal pe ochi, beau o gura de ceai, si ies, cu aparatul de fotografiat de gat. Oare ce ma asteapta azi, dincolo de usa casei? Invalmaseala de ganduri se limpezeste brusc, atunci cand ochii mei dau de lumina. Mi te amintesc asa, ca prin vis: ai fost, si n-ai fost. Da. Ajunsa pe malul apei, tipatul enervant al pescarusilor ma aduce la realitate. Doi copii se joaca , construind palate de nisip, pavate cu dopuri de sticla. “ Va place castelul nostru?”, ma intreaba. “Foarte frumos!” , le raspund cu un zambet absent. Fac o poza castelului, si trec mai departe. Valurile se succed sacadat, cand mai agitate, cand mai blande, ca zilele mele. Ce urmeaza? O noua zi senina.