Eu prin mine, eu prin voi, voi prin mine...

De la o vreme incoace m-am refugiat in casa, si m-am tot uitat la tot felul de filme. Majoritatea romantice. Cumva, sufletul meu pare infometat sa simta, cauta trairi, cauta profunzime, si se indoapa cu tot felul de "crantanele" cinematografice, care de fapt nu fac altceva decat sa il arunce si mai mult intr-o lume imaginara. Da. Sunt constienta de asta. Sunt constienta ca sunt doar filme, insa, nu stiu de ce, am momente in care imi doresc sa traiesc mai mult in vis, decat in realitate. Uneori sunt mai fericita acolo, in confortul lumii imaginare. Poate ca am devenit putin nebuna. Sau poate ca nu. Insa am tot mai des senzatia ca ne rupem cu totii de lumea reala, ne insusim niste trairi induse de altii, si uitam sa mai fim noi insine. Sub presiunea societatii, sub presiunea impresiilor altora despre persoana noastra, ajungem sa ne refuzam propriile idei, sentimente, dorinte si mai ales propriile valori. Voi ati avut vreodata senzatia ca ceea ce traiti nu e viata voastra? Sa aveti senzatia ca priviti totul din afara, fara sa va recunoasteti in povestea respectiva? Cred ca toti ar trebui sa avem un moment de trezire. Pana nu e prea tarziu. Desi, depinde pentru fiecare dintre noi, cand devine "prea tarziu".