Uitare de suflet

Imi spunea cineva ca postarile mele sunt triste. Da, nu mi s-a spus doar o data. Sunt de acord. Sunt triste pentru ca, in general, scriu atunci cand sunt intr-o anumita stare. Atunci incep sa imi mearga rotitele, unse cu lacrimi, si zgomotul lor sacadat are ecou in cuvinte. Dar nu sunt cuvinte pline de ura, ci cuvinte care spun o poveste. Sau mai multe povesti. Nu neaparat a mea, sau ale mele. Fiecare dintre noi are o poveste, fiecare dintre noi traieste propria drama, sau propria fericire. Si fiecare dintre noi plateste un pret pentru a fi fericit. De-a lungul timpului s-au scris mii si milioane de pagini despre cum sa gasesti fericirea, despre ce e sufletul si cum ai grija(sau te lepezi), de el. Stiu sigur,insa, ca nu a gasit nimeni reteta perfecta a vietii. Se presupune ca omenirea evolueaza. Ne antrenam in dansul nebun al progresului de orice fel, tehnologic, economic, social...insa pare un drum care de fapt nu duce nicaieri altundeva decat spre pierzanie si nimic. In drumul nostru prin viata, unii dintre noi, cei care supravietuim si ne cernem, reusim sa colectam averi materiale, pentru noi si copiii nostri, chipurile pentru viitor, altii colectam amintiri, care ne hranesc mintea si sufletul, care ne tin in picioare, care ne indruma, altii cautam sa lasam ceva bun in urma. Cel mai ciudat e cand ajungi sa colectezi doar amintiri, si, la un moment dat, ele nu iti mai folosesc la nimic. Te trezesti in fata oglinzii din baie, tinand un prosop in mana, si te uiti la tine cu ochii goi, neinsufletiti, intrebandu-te cine esti. Te trezesti, dupa niste ani, ca tot ce ai iubit ai sacrificat, de dragul averii si a puterii, dar cu averea nu poti face nimic, sau, din contra, ca toata averea ai daruit-o celor pe care ii iubeai, nestiind sa le arati si altfel iubirea ta, iar ei, neintelegand acest mod de a iubi, au luat, au plecat, iar tu...tu ai ramas uitat intr-un colt. S-ar putea sa ajungi sa te uiti chiar tu, pe tine insuti. Ai sa uiti sa te mai bucuri de cerul senin de deasupra ta, de parfumul salcamilor din parcul de la colt de strada, de zambetul iubitei tale, sau al iubitului tau, ai sa uiti caldura sarutului sau a imbratisarii, date si primite, cu drag, din tot sufletul. Ne robotizam, oare, dragii mei? Daca e asa, ajuta-ma , Doamne, sa ma transform intr-o masinarie rece, careia sa ii rugineasca rotitele, neunse cu lacrimi!