litera mea stacojie

Tu esti litera mea stacojie,infierata in suflet, adanc, sa ramai acolo, pe vecie. Sa nu pot sa uit. Esti miere si venin, care imi curg in vene laolalta, putin, cate putin. Gustul dulce-amar al neuitarii. Tu esti litera mea stacojie, infierata pe umarul stang, Intr-un ceas blestemat, de nebunie. Si eu, pe umarul cui sa mai plang? Miere si venin. Sa ma omori putin, cate putin. Miere si venin curg lalolalta, gustul dulce-amar al nepasarii.

Asteptare

Adunata pe la cuib, geana peste geana, cu gandurile legate manunchi de stele. Inainte de asta zburam catre tine pe aripi de fluturi, manata de briza cu parfum de frezii . Cautam odihna in vise de taina, cu ochii pustii si infometati. Dar tu zambeai ironic. Si vroiam sa te intreb, stii cum o fi sa numeri secundele, asteptand un semn de viata , un semn cat de mic… Cum o fi sa te doara carnea pe tine de incordare, de dorinta, de speranta, de epuizare? Trec secundele innebunite, trec greu, cu pasi de picatura chinezeasca, in cruda asteptare. Si semnul nu vine. S-a pierdut pe drum, a cazut din varful de stilou si nu a mai nimerit paginile cartii, neterminata inca. Paginile raman goale de continut, goale de ganduri, goale de bucurie si de lumina. Nu-i nimic. Sterge lacrima din coltul foii, si uita de semne. Pentru ca a uitat de tine, acolo, in coltul indoit al paginii, chipurile ca sa sa lase semn si…nimic. Inchide si tu cartea, si da-i foc. Ai sa te simti mai bine.

poze diverse

din somn

Din somn



“Va trebui sa inoti pana la mal, sub cerul vanat de frig”, mi-a spus. Si-am inotat, si malul era tot mai departe, atat de departe ca viata se auzea ca un ecou al bratelor mele lovind apa.
“Esti slaaaba!”, mi-a strigat de pe malul de unde-am plecat, dar tot ecou era. Ecou in fata, ecou in spate, eu la mijloc inotand. Apa e rece sub cerut vanat de frig, dar eu inot mai departe, fiindca toate apele au mal.
Incep sa ma zbat cu disperare, cautand aer. Orologiul vechi tine ritmul timpului, sacadat, enervant, scartaind din rotitele lui ruginite. Deschid ochii, ma uit spre tavan, si-mi trag patura pe ochi, maraind. Pfiu!
Incerc sa-mi adun gandurile ravasite de vatul rece din vis, sa-mi culeg ideile imprastiate printre firele de nisip, bob cu bob. Ma dau in sfarsit jos din pat, ma tarasc spre baie, si-mi arunc niste apa rece peste ochi. La naiba, urasc apa rece. Imi aduce aminte de starea agitate din visul de mai devreme, cand tu stateai pe mal, si radeai ca un prost, asistand la disperarea mea, ca nu gasesc malul. Ba uite ca l-am gasit! Eu intotdeauna gasesc malul.
Pun la fiert niste apa pentru ceai, si privesc soarele prin perdeaua albastra. Ii da un effect ciudat luminii. O reflecta prin incapere, si face tot decorul sa se albastreasca. Trebuie sa schimb perdeaua asta albastra, sa iau una portocalie, poate se mai incalzeste atmosfera. E gata si ceaiul.
Il torn in cana, si topesc mierea amestecand tacticos. M-am mai linistit.Insa fac ce fac, si te vad iar in fata ochilor, zambind batjocoritor, ca in vis. Chipul tau o sa ma urmareasca iar, cu siguranta, o zi intreaga…ce dragut…! Uneori nu-mi e dor de tine. Uneori nici macar nu-mi amintesc daca ai vreun nume. Imi trag incaltarile in picioare, caciula pe ochi, si merg sa plimb cainele. Gata, am zis! E inca o noua zi cu soare!

radiografia unui bazar

Plimbandu-ma ieri pe plaja roasa de furtunile acestei ierni, gandul ca abia astept sa vina vara a provocat in mintea mea valuri de amintiri, la fel de agitate ca valurile marii dezlantuite sub ochii mei.
Mi-am adus aminte de verile toride in care vindeam papuci in bazar, de oamenii de acolo si de povestile lor de viata. Uneori, gandindu-ma la adevaratele drame pe care le traiesc unii oameni, mi se face de-a dreptul rusine ca o dezamagire sentimentala mi se pare asa o tragedie. Mi se face rusine sa spun ca ma doare stomacul de la gastrita, sau ca ma doare capul de oboseala si stres.
Unul dintre oamenii astia e Nea Lica Pamfilica. Am mai spus eu povestea lui, pe un blog mai vechi, acum cativa ani. V-o spun iar, putin cosmetizata. Enjoy!


"Soarele incinge trotuarul si gresia din fata magazinului. Prinsa ca intr-un cuptor, in care nu am unde sa ma ascund de arsita nici o macar secunda, nu-mi arde de nimic.
Curg apele, dar nu din ceruri, ci de pe noi. Si nu e nimeni. Doar noi, mustele, tantarii, cainii din bazar si mirosul de pui la rotisor amestecat cu miros de gaz, de la Doamna Coca. Turistii se invart in centru acum, unde-i "lumea buna". „Prichindelul” , candva mandria Neptunului, plange acum uitat de lume, si in fiecare an e tot mai pustiu.
Inca un magazin se inchide. Numai Nea Lica a ramas fidel bazarului. Nea Lica Pamfilica, asa cum ii place sa i se spuna de catre prieteni. A ramas asta iarna fara un picior "de la frigul de peste iarna," spune el, „de la nenorocitul de spirt medicinal pe care-l bea vara trecuta”, marai eu in gand cu ciuda.
Acum are carucior nou, de la Primarie, si si-a cumparat cantar nou, electronic. "-Investitie buna !", zice el cu madrie in glas, mangaind-ul cu drag. Si-o recupereaza in 3 zile daca merge treaba, ca e mai performant. Vine in fiecare seara in fata magazinului meu, sa ma ajute si sa-mi tina de urat. Pune cantarul jos, si asteapta cuminte clientii. "Azi mi-ai purtat noroc", spune zambind. Eu nu-l gonesc. Nu l-am gonit niciodata, pentru ca n-a facut rau nimanui, poate doar lui insusi.
Desi viata si-a batut joc de el, si el de ea, se infrunta unul pe altul cum pot. Da, Nea Lica inca mai poate zambi, iar ochii lui batrani inca privesc lumea cu speranta. Nu stiu cat e de batran, nu l-am intrebat niciodata cati ani are. Cam 55 sa aiba. Cum mainile arse de soare scoate din buzunar 4 monede de 50 de bani: " - Zi-i sa-mi dea 2 de 1 leu"( m-a trimis adineauri sa-i schimb niste marunti la alimentara din colt). Isi pune bani deoparte, "ca iarna e lunga". Ieri a venit si mi-a dat o sticla de jumatate, de plastic, cu bere. Mi-a spus sa o arunc la gunoi, ca are gust rau. O arunc fara sa ma uit la ea.
Cred ca as avea ce sa invat de la Nea Lica. Nu am suferit nici o zecime din cat a suferit el. Nici nu-mi doresc asa ceva. Iar el e optimist, atat de optimist incat ai crede ca e inconstient. Dar el ia viata sa cum e.
Nu are casa, familia l-a parasit, si mai are doar o singura dorinta: sa revada casa in care s-a nascut, si locurile natale din Ardealul care-i e atat de drag."

Povestea asta a fost scrisa acum 3 ani. Ma intreb ce o mai face acum Nea Pamfilica. Asta vara tot in bazar l-am gasit, cu acelasi cantar, bunul lui cel mai de pret. Era la fel de vesel si optimist ca intotdeauna. :)

muzul meu ( traducerea my muz)

Pentru cine nu reuseste sa desluseasca balbaiala mea in engleza, am tradus postul anterior, "my muz"
Uneori, in cautarea inspiratiei, imi intorc pasii catre camera roz, cu pereti roz, si-mi asez fundul amarat pe scaunul acela negru, de piele. Sunt acolo in pielea goala, si respir aerul fierbinte care-mi circula prin cap, si atunci iti aud vocea calda, care-mi sopteste ce sa scriu, ce sa cant.
Nu-ti fa griji, esti in siguranta in mine. Esti in siguranta, incuiat adanc, asemeni celei mai de pret comori pe care cineva o poate detine. Din cand in cand, te scot la lumina, doar sa te privesc, sa-mi reamintesc mie insami cum este sa fiu fericita, fie doar si pentru o secunda, cum este sa fiu eu, sa fiu intreaga. Am nevoie de secunda asta pentru a ma simti vie, pentru ca in intunericul in care traim, moartea miroase a superficialiate, si vreau ceva care sa fie adevar, macar pentru mine. Sufletul meu a stat contra mea, te-a infruntat si pe tine, si a dat de lumina. O lumina calda.
Asta e tot ce trebuie sa stii. Si sa mai stii ca nu-ti cer nimic in schimb. Ah, da…sa nu uit: nu sunt nici beata, nici pastilata cand scriu randurile astea…
… si nu mai sunt in camera roz. Sunt in camera mea, in pijamalele mele roz, cu starea mea de spirit violet, mainile care scriu durere… Iar o iau de la capat. Nu te mai ascunde. Nu ma mai apropii mai mult de atat.
Desi…inca te mai simt atingandu-ma, purtandu-ma departe...

amintiri de pe yahoo 360 din anii trecuti

amintiri din anul 2

Citind o povestioara despre Iasi la Harpy, mi-am dat seama ca am si eu amintiri despre perioada petrecuta acolo la un moment dat:
Sunt deja anul doi de facultate. Am insistat atat de mult sa vin la Iasi, cat mai departe de casa, dar cat mai aproape de iubire, de liniste...(sau cel putin asa credeam eu...)
Din pacate nu a fost sa gasesc liniste. Aici m-au lovit atat de multe contradictii, atat de multe lucruri se ascund sub aparenta rutina unei urbe!
Incepand cu drumurile. Drumurile... Cosmar sau relaxare, dar mai mult cosmar. Cu trenul , cu tramvaiul, cu microbuzul... gropile si hurducaiala e aceeasi. In tren, in cele peste 8 ore, cat dureaza un drum Constanta – Iasi, intalnesti atat de multe povesti de viata, si printre toate povestile astea, ai timp destul sa te gandesti si sa o analizezi si pe a ta.
Ai timp sa ramai tu cu propriile ganduri, sau sa privesti prin ferestrele prafuite aceleasi palcuri de plopi sau aceleasi balti pline cu stuf si buruieni, pe langa care ai trecut cu trenul de atatea ori, le vezi schimbandu-si culoarea, in functie de anotimp.
Uneori am senzatia ca bag in seama prea mult amanuntele, dar realizez ca mai bine privesc pe fereastra ploaia torentiala sau o ninsoare frumoasa, decat sa ma uit la oamenii din jurul meu. Ma refer la oamenii de acum. Fetele gri, anoste, blazate, uneori de-a dreptul inexpresive, resesc sa ma deprime , am senzatia ca sunt pe cale sa ma transform si eu, si ca incep sa ma confund cu decorul.
As vrea sa aud in jurul meu si altceva decat discutii despre vopsea de par, avorturi si toale de marca. Vreau sa vad si altceva in afara de fetele boite cu straturi generoase de fond de ten, kilograme de jeg ascunse sub creme de la Avon sau miros de transpiratie semimascat de imitatii de parfumuri scumpe.
Poate ca am eu o problema de adaptare. Poate ca de fapt asa trebuie sa fim noi, tinerii: superficiali, nespalati, fara idei. Am senzatia ca imbatranesc inainte de vreme, si nu resesc sa mai gasesc un punct de echilibru, intre imaginatie si realitate.
Un tren si patru anotimpuri. Patru fete ale acelorasi locuri: iarna albe, primavara verzi, vara galbene, toamna ruginii.
Brusc mi-a venit in minte ca imi place iarna atat de mult! Nu neaparat pentru ca e alba, ci pentru ca e un anotimp care salveaza atat de bine aparentele, intr-un mod in care eu nu am putut niciodata sa o fac. Precum o mireasa mincinoasa, care se imbraca in alb chiar daca nu mai e fecioara, asa iarna ascunde gunoaiele de peste tot sub fulgii de zapada, ingheata noroaiele, si totul pare mai curat, mai pur. Nu-ti mai miroase a putred, si nici nu mai vezi ce e dedesubt.
Mai greu e primavara, cand incepi sa vezi din nou gunoiul, sa-ti miroasa urat din toate partile, si sa-ti noroiesti pantofiorii cei scumpi si bine lustruiti.

amintiri de pe yahoo 360

not again...

...Un scartait enervant m-a scos din invalmaseala gandurilor. Trenul se oprise undeva in camp.”La naiba! Iar a luat foc locomotiva?!” Nu era prima data cand se intampla. Ma gandeam cu groaza ca o sa stam iar vreo doua ore in pustietate, pana ne trimit astia alta locomotiva. Lumea agitata iesise pe la geamuri, sa vada ce s-a intamplat. Altii mai curajosi chiar s-au dat jos din tren.

Am deschis si eu geamul, si am scos capul pe fereastra. Doamne, ce aer innabusitor! Desi era spre asfintit, se cunoastea ca e inceputul lui iulie! Un aer fiebinte si prafacios mi-a uscat instantaneu narile si gatul. Simteam praful pe cerul gurii, si m-am tras inapoi, inchizand geamul cu naduf. M-am trantit pe bancheta incinsa si lipicioasa de vinilin, blestemand de zor Caile Ferate Romane. Fiecare ora in plus petrecuta in “trenul groazei”, cum ii spuneam eu, ma demoraliza enorm.

Ma cuprindea plictiseala, si odata cu ea si gandurile cele mai nastrusnice cu putinta. Intr-un fel, drumurile de felul asta sunt bune pentru dialogul cu propria persoana, dar in cazul meu, imi creeau multa confuzie. Da. Cred ca asa ma simteam dupa orice drum lung.Confuza. Uneori, mai nimeream tovarasi de compartiment care aveau povesti de viata senzationale. Fie un fost puscarias, abia iesit de la mitica, care simtea nevoia sa se confeseze, fie vreo doamna fitoasa, care s-a bosumflat pe familie din nu stiu ce motiv, si a”fugit “ la mama, doar cu gentuta de cosmetice si hainutele de pe ea, fie vreun batran siguratic, care scrie fabule norocoase, dupa ce s-a intors de la o intalnirea MISA de la Costinesti.

Uneori, ma gandeam cum de trenul ala, care mirosea a branza, transpiratie si urina, putea fi o sursa de inspiratie atat de buna, sau cum de te mai puteai gandi la lucruri romantice. Ei bine, cred ca erai nevoit sa evadezi din realitate, ca sa suporti mai usor drumul.

Si trenul s-a pornit din nou. Se pare ca nu era decat o defectiune minora. Si gandul ma duce la tine…

O nu, nu din nou!!